Calea Victoriei in Bucurestiul interbelic

[BMD77]

"Calea Victoriei
După ce începi să cunoşti lumea, descoperi că metropolele, oricât de întinse şi de rafinate în arhitectură ar fi ele, au, în buricele lor, o Stradă Mare. Multe Străzi Mari nu-şi mai păstrează numele dintâi, pentru că primarii şi
administraţiile, indiferent de regimul politic, de tradiţie, de mersul vremurilor, aici îşi măsoară vanităţile, la numele bulevardelor „din centru”.
La începuturi, Calea Victoriei a fost  o Uliţă Mare spre Sărindar, unită, cum ar zice poetul, „în cuget şi-n simţiri”,
după izbânda în războiul de la 1878, cu Drumul Braşovului. Cum se întâmplă adesea, cu toate cuvintele intens
frecventate, acestea îşi pierd înţelesurile de bază, dar se încarcă de sensuri noi. Devin un fel de sipete în care toată lumea adună valori afective. Românii, chiar şi aceia care n-au călcat-o niciodată, ţin cu Calea Victoriei o legătură sentimentală.
Nu trebuie să realizezi  importanţa unui  lucru, ca să-l iubeşti şi să-l iei de simbol, de purtător de interese. Toată
românimea are un oarece interes în Calea Victoriei, deşi puţini sunt pregătiţi să-l definească. Destui sunt cei – dacă nu cumva majoritatea – care nu ştiu şi nici măcar nu-şi pun problema cărei  Victorii îi e închinată Calea. In nici un caz „victoriei asupra fascismului” sau „victoriei socialismului la oraşe şi sate”. Trebuie – gândeşte cetăţeanul – să fie vorba de o mare Victorie Naţională, dacă nu cumva de o sumă de Victorii, de Victoria că, uite, Bucureştiul era doar un târg amărât, până nu demult, până acum două veacuri, iar azi e în rând cu mari metropole.
Numele străzii nu mai are nimic eroic. Nu poţi însă să vii în Bucureşti şi să nu faci câţiva paşi pe Calea Victoriei.
La fel cum nu poţi spune că ai fost la Paris, dacă n-ai mirosit niţel aerul de pe Champs Elysées; la New York, dacă n-ai traversat măcar Fifth Avenue; la Moscova, dacă nu te-ai preumblat pe Arbatskaia...
Calea Victoriei e un fapt unic de personalitate urbană subînţeleasă: aşa ar fi arătat tot Bucureştiul, dacă am fi putut, dacă ne-ar fi dat mâna, dacă constructorii lui ar fi fost suficient de luminaţi, ca să facă din Calea Victoriei o unitate de măsură a calităţii de oraş. Mai multe Căi ale Victoriei în Capitală ne-ar fi deprins desigur să o cinstim mai mult pe prima."

Tudor Octavian

Piaţa Senatului, blocul Adriatica în construcţie:


Piaţa Senatului înainte de sistematizare:


Cortegiu religios de Bobotează în frunte cu RegeleCarol al II-lea şi Mihai, Mare Voievod de Alba- Iulia (din pacate o parte din poze sunt la rezolutie foarte mica, am incercat sa le maresc, dar rezultatele nu sunt satisfacatoare):




Piaţa Senatului, vedere spre Cheiul Dâmbovitei:

[BMD77]

Piaţa Senatului, vedere spre Calea Victoriei:

În Piaţa Senatului (astăzi Piaţa Naţiunile Unite), chiar din capătul străzii, pe dreapta, se observă palatele societăţilor de asigurare „Adriatica“ şi „Agricola-Fonciera”, opere ale celebrului arhitect Petre Antonescu, care marchează prin stil şi impozanţă, caracterul general al clădirilor perioadei interbelice din centrul oraşului.

Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie, Hôtel de France, Galeriile Lafayette:

Palatul Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie a fost realizat în stil eclectic francez de arhitectul Paul Gottereau, în perioada 1896-1900, pe locul vechii biserici Sf.Ioan cel Mare, reconstruită de Constantin Brâncoveanu şi dărâmată în 1875. Edificiul se impune şi astăzi prin intrarea sa monumentală şi cele cinci cupole.

Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie şi Palatul Poştelor – vedere aeriană:


Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Hôtel de France:


Incendiu în vecinătatea Casei de Depuneri, Consemnaţiuni si Economie:

[BMD77]

Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie şi Palatul Poştelor, vedere de pe blocul Adriatica:

Palatul Poştelor de odinioară, ce adăposteşte astăzi Muzeul Naţional de Istorie al României, a fost construit în perioada anilor 1900, după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, pe locul faimosului han al lui Constantin Vodă. Faţada lui monumentală, în cel mai expresiv stil neo-clasic, precedată de un portic larg, format din 10 coloane de ordin doric, aminteşte de arhitectura Palatului Poştelor din Geneva.



Palatul Poştelor, intersecţia cu strada Carol:


Biserica Stavropoleos, secolul al XVIII-lea:


Hôtel de France şi Biserica Zlătari:

Hôtel de France sau Grand Hôtel Lafayette, cum era cunoscut, a fost reconstruit în 1881 de arhitectul Ioan I. Rosnovanu, pe locul fostului han Damari. In perioada interbelică, aici se afla berăria Vârful cu Dor. Grav avariată de cutremurul din martie 1977, clădirea a fost demolată în 1979.

[BMD77]

Calea Victoriei în dreptul Palatului Poştelor:


Hôtel de France:


Librăria Socec pe locul căreia se vor clădi Galeriile Lafayette:


Blockhaus construit pe amplasamentul Legaţiei Ruse:


Cercul Militar la intersecţia cu bulevardul Elisabeta:

Monumentala construcţie a Cercului Militar a fost realizată în stil neoclasic eclectic, având o largă perspectivă spre platoul dintre Bulevardul Elisabeta şi strada Constantin Mille. Ridicat în 1912, după planurile arhitecţilor Dimitrie Maimarolu, Victor Ştefănescu şi Ernest Doneaud, pe locul bisericii Sărindar, edificiul păstrează bogate influenţe italiene.
Cat de bine arata tramvaiul, autobuzul si masinile!!!

[BMD77]

Piaţa Cercului Militar:
- pietonal:


- cu trafic auto:


La martisoare...:


Lustragii:


Transport in comun:


Doamnele anilor '30:


Politistii de azi, militienii de ieri, politistii de alaltaieri (parca totusi aveau alta prestanta pe vremuri...):


Strada laterala linistita:

[BMD77]

Parada militara in fata Cercului Militar National (optica din acele vremuri nu permitea obtinerea unor imagini superangulare, imaginea panoramica este recreata din doua poze alaturate):


Casa Capşa pe la 1900. Simbolul societăţii aristocratice, Casa Capşa, vechea casă a stolnicului Slătineanu refăcută în 1867, a fost transformată de proprietarul său Grigore Capşa în cofetărie, cafenea, restaurant şi hotel. Era frecventată de înalta protipendadă bucureşteană: politicieni, artişti, ziarişti etc. Cât şi de marcante personalităţi străine. Cafeneaua şi cofetăria Capşa continuă şi astăzi să fie un loc populat.:


Restaurantul Capşa, interior:


Trafic mare moncher:

[BMD77]

Instantanee spre Piaţa Teatrului Naţional:






In fata Palatului Telefoanelor:


Terasa Oteteleşanu pe la 1900:


Terasa Oteteleşanu pe la 1930:


Terasa Oteteleşanu dezafectată:

Situată puţin mai sus de Capşa, Casa Oteteleşanu a fost, înainte de 1900, locul celebrelor baluri şi recepţii. În perioada interbelică, cafeneaua şi terasa Oteteleşanu reprezentau punctul predilect de întâlnire al boemei bucureştene. În primăvara anului 1931, aici s-a început construcţia Palatului Telefoanelor.

[BMD77]

Palatul Telefoanelor în construcţie:


Hotelul Frascati în demolare:


Palatul Telefoanelor în timpul demolării hotelului Frascati:


Palatul Telefoanelor şi Teatrul Savoy:


Vedere de pe terasa Palatului Telefoanelor:

[BMD77]

In fata Palatului Telefoanelor:




Teatrul National si Palatul Telefoanelor:


Piaţa Teatrului Naţional, la sfârşitul secolului al XIX-lea:




Simpozion al Societăţii Scriitorilor Români la Teatrul Naţional:

[BMD77]

Vedere de pe terasa Teatrului National:


Hotel Continental şi alte clădiri din perimetrul pieţei Teatrului Naţional:






Teatrul Naţional şi Palatul Telefoanelor:


Teatrul Naţional şi clădirea Socomet:


Construit între 1846-1852, pe locul Hanului Câmpinencii, după planurile arhitectului vienez Heft, a cărui decoraţie interioară era realizată de germanul Mühldörfer, Teatrul Naţional inspira sobrietate şi decenţă, în contrast cu proporţiile şi arhitectura uniformă a celor două uriaşe clădiri care-l împrejmuiau: Palatul Telefoanelor, respectiv Palatul Societăţii Adriatica. Avariat de aviaţia germană în 1944, a fost demolat din raţiuni politice.




Hotel Majestic: